Speranţa se plimbă, mută, pe malul lacului de flori de cenuşă, cu ochii umbriţi, încercănată şi slută. Nu mai speră. Speranţa nu mai speră! E dusă, cu gândul aiurea, pe plaiurile de nicăieri, cu mintea la licărirea de ieri a sufletului, când a zărit, pentru o clipă, lumina. Dar nu era ... decât un miraj, Fata Morgana juca de-a v-aţi-ascunselea cu turiştii universului, şi s-a ascuns o clipă în hruba veşniciei, să tragă un fum din pipa nemuririi. Rămăsese fără brăţări, şi nu-i mai zornăiau cerceii iluziilor la gâtul ei de alabastru.
Speranţa priveşte singură, în gol, spre locul suspendat al amăgirilor, încercând să găsească un drum ce nu a existat – şi nici va exista – vreodată.
Trage în piept golul fierbinte de ger şi face game surde pe pardoseala de vid a necuprinsului pe care, nebună, ar vrea să-l strângă în braţe şi să îl simtă cald ... şi prieten.
Are pe trup cicatricile lumii, toate visele iluzorii a mii şi mii de ani de „mai bine”, despre care ştie bine că nu vor veni niciodată. S-ar lovi de pereţi, dacă i-ar găsi, ca să-şi aşeze haosul însângerat pe unul din ei, măcar, să vadă un semn că există, dar nu-i nici o cale, nici o scăpare din nicăieri.
Şi se plimbă ... mută, pe malul lacului de flori de cenuşă. Şi-ar face un buchet, dar cenuşa i se lipeşte pe trup şi dispare, căci ea nu există, e numai ... nimic. Şi florilor, fie ele şi de cenuşă, nu le prieşte nimicul.
Se duce Speranţa, ca şi cum n-ar fi fost – şi nici nu a fost decât o sclipire a cerceilor de iluzii ai Morganei, proiectată pe pereţii Universului.