Disperare

Disperare, Doamna Mea, m-ai cuprins in bratele tale, deopotriva si reci si fierbinti; mi-ai dat sa beau seva de flori frumos mirositoare, dar amare si m-ai purtat ca un tai-fun pana in ochiul Dragonului.
Mi-ai aratat acolo curcubeul dar nu mi-ai lasat Sufletul sa se purifice in culorile sale iar apoi, tu, uragan inspumat, m-ai aruncat pe stancile unei insule inghetate; mi-ai aratat tot ce vreau, dar nu se poate, tot ceea ce s-ar putea, dar nu voi primi.
Ai calauzit insetatul spre izvorul cu apa vie, dar strasnici paznici ai hotarat neintarziat.
M-ai lasat sa gust Doar nectarul Zeilor, fara sa-mi lasi cupa sa ma indestulez.
Mi-ai spus:” Fericirea se afla la capatul acestui drum, prin aceasta padure insetata de sange!” Si dupa ce ti-am dat prinosul, ce-am gasit?!? “ Fericirea exista, desigur, dar tu nu vei sta niciodata la masa ei!”, asta mi-ai spus, Disperare.
M-ai chinuit intre DA si NU fara indurare si am trudit alaturi de Sisif Fara incetare, caci tu esti un POATE infinit care ma macina pe dinlauntru, esti o gheata subtire intre intuneric si obscur si doar o raza alba a luni – lumina nebunilor—se strecoara ca o dulce otrava spre sufletul meu.
Mi-ai scos in cale iluzia, speranta ce se naste moarta, m-ai sfatuit sa cred in iluzia mea si-ai spart apoi castelul de sticla si cioburi mii mi-au improscat ochii. Am vazut lumea mai hada, realitatea mi-a parut ireala si cantarea ingerilor infernala.
Mi-ai dat trapas Uratul, sa inconjor miraculos Pamantul, m-ai pus sa nu ma uit in Soare, caci lumina lui ma va doare; mi-ai spus ca iubirea-I sminteala si ca cel ce se-ncrede in oameni se-nsala.
Ai smuls din mine tot ce era omenesc, mi-ai golit sufletul de dumnezeiesc, lasand din mine o fiinta numai biologic umana si ai facut din mine exact ce ti-ai dorit: o FIARA!
Bun castel ti-ai cladit in trupul in care ai stins sufletul, scanteia universalace-au adapostit-o Zeii in OM…