Disperare

Disperare, Doamna Mea, m-ai cuprins in bratele tale, deopotriva si reci si fierbinti; mi-ai dat sa beau seva de flori frumos mirositoare, dar amare si m-ai purtat ca un tai-fun pana in ochiul Dragonului.
Mi-ai aratat acolo curcubeul dar nu mi-ai lasat Sufletul sa se purifice in culorile sale iar apoi, tu, uragan inspumat, m-ai aruncat pe stancile unei insule inghetate; mi-ai aratat tot ce vreau, dar nu se poate, tot ceea ce s-ar putea, dar nu voi primi.
Ai calauzit insetatul spre izvorul cu apa vie, dar strasnici paznici ai hotarat neintarziat.
M-ai lasat sa gust Doar nectarul Zeilor, fara sa-mi lasi cupa sa ma indestulez.
Mi-ai spus:” Fericirea se afla la capatul acestui drum, prin aceasta padure insetata de sange!” Si dupa ce ti-am dat prinosul, ce-am gasit?!? “ Fericirea exista, desigur, dar tu nu vei sta niciodata la masa ei!”, asta mi-ai spus, Disperare.
M-ai chinuit intre DA si NU fara indurare si am trudit alaturi de Sisif Fara incetare, caci tu esti un POATE infinit care ma macina pe dinlauntru, esti o gheata subtire intre intuneric si obscur si doar o raza alba a luni – lumina nebunilor—se strecoara ca o dulce otrava spre sufletul meu.
Mi-ai scos in cale iluzia, speranta ce se naste moarta, m-ai sfatuit sa cred in iluzia mea si-ai spart apoi castelul de sticla si cioburi mii mi-au improscat ochii. Am vazut lumea mai hada, realitatea mi-a parut ireala si cantarea ingerilor infernala.
Mi-ai dat trapas Uratul, sa inconjor miraculos Pamantul, m-ai pus sa nu ma uit in Soare, caci lumina lui ma va doare; mi-ai spus ca iubirea-I sminteala si ca cel ce se-ncrede in oameni se-nsala.
Ai smuls din mine tot ce era omenesc, mi-ai golit sufletul de dumnezeiesc, lasand din mine o fiinta numai biologic umana si ai facut din mine exact ce ti-ai dorit: o FIARA!
Bun castel ti-ai cladit in trupul in care ai stins sufletul, scanteia universalace-au adapostit-o Zeii in OM…

Zile fripte

Da, am niste zile fripte. Poate parea dubios, avand in vedere ca afara e frig de crapa pietrele -- asa se zice, da' io nu vazui nici una -- si cum am o MARE problema acum, va voi spune o poveste scrisa de mult, dar la care tin si mai mult, tocmai acum...

Ultimul bărbat de pe Terra


Anul X, an apocaliptic. O imensă cometă, apărută din senin, a lovit Terra. Pretutindeni, cenuşă şi ruine. Din cotloane ascunse, de sub dărâmături, ies supravieţuitorii. Coşmarul viu e populat de şobolani, ceva câini, pisici, un papagal ieşit dintr-o colivie ascunsă într-un adăpost subteran. De undeva, de nicăieri, plânge o copilă cu rochiţa sfâşiată. O femeie cu chipul desfigurat, cu o mână inertă, se apropie de ea. Cometa a lovit de parte în vest. Acolo nimic nu mai mişcă. Dar femeia şi copila nu ştiu asta. Ele nu mai ştiu nimic. Le stăruie în memorie doar ideea că pe acolo erau înainte oameni, că ele sunt fiinţe umane, că sunt femei. Şi unde sunt Ei, ei care le-au adăpostit, care s-au luptat pentru ele? Ei, bărbaţii, cei mereu puternici? Nu se văd nicăieri…şi-i pustiu…şi-i fierbinte…şi înfricoşător.
Mai sunt oare? Da! Mai este unul! Pe întreaga planetă, de sub cenuşă, un chepeng se dă de-o parte şi apare EL: înalt, ţanţoş, complet nevătămat. Nu se ştie cum şi de ce, dar pe el nu l-a atins suflul exploziei. Doar el ştie, el ştia de mult. Toţi l-au crezut nebun şi l-au hulit, dar el şi-a construit adăpostul subteran, a lucrat la el de când era un flăcăiandru şi acum a răsărit puternic, încrezător, el, singurul bărbat de pe Terra. A ieşit în cercetare: vede şobolanii, vede câinii, vede femeia şi copila, ruinele, cerul cenuşiu. Vede cum apar, de ici de colo, femei mutilate, femei speriate, femei nebune, femei şi numai femei. El este singurul bărbăt. Nu e încă sigur. Merge mai departe şi în jur vede doar ruină, cenuşă, animăluţe şi femei, doar femei. Trec zilele, trec kilometrii. Nicăieri bărbaţi. El e singurul dar nu ultimul de pe planetă; sunt atâtea femei; va avea fii; el e puternic, femeile sunt slabe, rănite, înnebunite de groază. E lumea lui, el e stăpânul. În buncărul lui, la 500 de metrii sub pământ are tot ce îi trebuie pentru 10 ani, chiar 20 de ani. Natura îşi va reveni, va ieşi de sub cenuşă iar el are timp să aştepte. Se simte un Adam cu foarte multe Eve. Chiar mai mult decît un Adam. E un semizeu, va fi poate chiar un zeu pentru femeile lui, căci acum toate sunt femeile Lui.
Sau…poate va fi o lume fără bărbaţi, căci în megalomania lui a păşit într-un hău ascuns de cenuşă şi ruine şi ZEUL s-a zdrobit undeva în abisul propriei lumi.

Creatie

Cine este acest copil?
L-am facut cu Luna
si cu Soarele,
L-am plamadit cu Stelele
si cu Ielele,
cu mainile aspre,
cu ochii la astre,
cu coltii-n Pamant,
cu pletele-n Vant.
El este Dorul,
El este Zborul,
Imi este Viisul
Si Ratacirea,
Zbuciumul meu
Si Neimplinirea,
In sfarsit,
Implinita!

Faci ce vrei .. dar stii ce faci?

Vreme bună, vreme rea, tu, viaţă, sămânţă de căţea, mi-ai picat în vine-otravă, adusă pe-o de argint tavă şi mi-ai spus senină:”Gustă şi, deşi e-amară, îţi promit că n-o să doară” şi-am crezut şi am băut pân`la fund pocalul negru şi apoi ţi-am mai cerut.Mi-ai rânjit ca unui mort şi mi-ai mai adus şi-un tort, tot cu boabe de măsline şi cu-argintul viu pe pâine. Şi-am mâncat şi am mai vrut.Atunci mai purtat pe gând şi pe-o mătură de vânt, până-n miezul lacului, la sabatul dracului. Mi-ai dat o rochie neagră şi în toată noaptea albă am dansat cu un strigoi. Şi eu tot am mai cerut însă tu nu ai mai vrut;m-ai zvârlit în mine însămi, mi-ai smuls vălul de pe ochi şi apoi, în piaţa mare, m-ai pus să mă privesc goală într-o cupă de cleştar. N-am mai vrut şi m-a durut. Eu am plâns şi-am vrut să fug, dar ai râs ca de-un nebun şi mi-ai spus ca în reclame:”Faci ce vrei dar şti ce faci?”